Dragă Anonimule,
Aș putea începe cu a fost o dată ca niciodată, căci au trecut deja aproximativ 5 ani de atunci. Este atunciul când am început să scriu pe acest blog. Eram într-o perioadă în care sufeream enorm deși mă străduiam din răsputeri să nu arăt lucrul acesta, de dragul aparențelor, de dragul unui ideal numit familie, hrănită cu un vis care nici după atâția ani nu s-a stins. Viitorul îmi era neclar, dar știam că până la urmă se va aprinde acel beculeț. Și așteptam, așteptam în beznă și ai apărut tu: prima persoană care vedea dincolo de acel zâmbet, care vedea un ceva și mă încuraja indirect. Prima persoană care mi-a împărtășit teoremele mele asupra vieții, cum că dragostea și ura duse la extrem se contopesc, cum că există o singură dragoste în viață, restul sunt pasiuni mai mici, cum că în viață urci și cobori iar atunci când atingi vârful căderea este atenuată de toate încercările precedente și cum că important este să crezi și să vrei, restul este relativ.
Acest blog l-am început datorită și din cauza ta. Pentru că te durea mana atunci când treceai un 10 și totuși ți-am cauzat câteva dureri. Pentru că mai era nevoie de încă o durere de mână pentru a ieși blestemata aia de medie și mi-ai zis că ar trebui să fac ceva ce în mod normal nu aș face. Și știi ceva? Mie nici nu îmi păsa de media aia dar îți vedeam speranța în ochi, asemănătoare cu a unui copil atunci când deschide un cadou și satisfacția atunci când descoperă că este exact ce își dorea. Și nu am putut rezista, mi-am luat inima în dinți și am pus la dispoziția tuturor rânduri așternute, sentimente, temeri, uneori costumate dar de cele mai multe ori nude.
Știu că erai tu cel ce îmi citea rândurile, o vedeam din privirea ta de a doua zi când îmi zâmbeai și mai băteai câte un apropo. Îți recunoaștem şi stilul de a scrie, de a mă critica sau încuraja.
Exista complicitate, nu a fost niciodată o relație profesor-elev. A fost ceva unic. O relație de tipul eu-eu. Pentru că oricât de greu ți-ar fi să recunoști nu faptul că scriam siropos uneori, și nici faptul că mă expuneam poate prea mult uneori, deși doar pentru cunoscători, nu erau aceste lucruri ce te deranjau, ci faptul că te regăseai în mine și știai că o să sufăr. Mult. Prea mult poate și că nu o să-mi găsesc locul. Dar noi suntem suflete pereche într-o oarecare măsură, nu în cea erotică, aceasta nu este o scrisoare de dragoste, este mult mai profundă, este o scrisoare de mulțumire, de recunoștință veșnică întru cât datorită ție am crescut frumos, datorită ție mi-am învins anumite temeri și mai ales datorită ție, când sunt jos mă ridic pentru că știu că tu ai crezut și crezi în mine.
Îmi este dor de tine, îmi este un dor nebun de aluzii, de glume, de interpretările pe care le dădeam versurile și rândurilor și îmi doresc din tot sufletul să te mai văd măcar o dată ca să îți pot mulțumi în persoană.
Nu îți voi spune totul acum întru cât sper că vei arunca un ochi peste aceste rânduri și îmi vei împărtăși dorul.
Pe curând sper, drag profesor,
C., eleva care zâmbea dar o trădau ochii.
