oare se poate?!

Vreau să evadez...

Un gând către tine

Plângeam. Îmi e dor de tine. Dar îmi voi asuma riscul de a pierde.

Toţi vorbim despre maturitate, despre riscuri, despre experienţele de viaţă, dar nimeni nu mi-a povestit despre renunţările pe care le-a facut pentru binele celuilalt, de paşii nesiguri ce i-a aşternut pe covorul vieţii. Suntem o generaţie comodă. Am uitat ce înseamnă cu adevărat viaţa şi ne-am pierdut interesul de a o descoperi. E trist. Dar eu pun un mare punct în viaţa mea. Nu mai vreau jumătăţi de măsură. Nu pot pierde mai mult decât dacă nu aş zice nimic. Şi ce rău e în a-ţi spune tot ce simt?! Voi găsi curajul pe care nu credeam că-l am. Aşa cum am îndrăznit să tânjesc după tine trebuie să-ţi spun şi ce cred eu despre noi. Iar dacă tu vrei să rămai cu frica ta de sentimente e problema ta, te va urmări mereu, te va sufoca, te va măcina încet, o continuă suferinţă. Adevăratul remediu este să acceptăm ceea ce simţim cu adevărat. Eu voi face aşa şi voi îmbrăţişa libertatea pe care o visezi tu.

Eu fără tine, sau împreună?

Adiere

Ardea şi parcă vântul şoptea tocmai pentru a nu o stinge. Ceara se topea parcă tot mai încet, îşi dorea să răzbată cât mai mult. Ajunse însă la final. Se pregătea pentru ultima flacără când speranţa renăscu...

O dorinţă. Un fior. O amintire legănată de vânt.

Iar ea, cu ultimele sale puteri îndepărtă şi acea ultimă urmă de parfum. Nu mai avea nevoie să-şi aducă aminte pentru că deja făcea parte din poveste. Încercă din răsputeri să oprească timpul dar era de prisos. Nu putea fugi de ea, de ceea ce devenise, de puterea pe care acum o avea şi de sentimentul ce murise...

Libertate încătuşată

S-au pierdut şi cuvintele şi gândurile...rămâne doar umbra unui răsărit la munte, departe de tot. Liberi din nou, dar încătuşaţi în propriile sentimente. Vroiam să depăşesc timpul...am renunuţat. Nu acum. Ce rămâne? Eu. O amintire.

Ai plecat?!

- Închide ochii!
...
- Imaginează-ţi un loc.
- Marea?!
- Zi, noapte?
- Dimineaţă.
- Ce oră?
- Cinci, poate şase.
- Soarele a răsărit?
- Acum răsare...
- A ce miroase? Descrie-mi locul, spune-mi ce simţi.
- Te rog, nu! Nu face asta, nu pot! Nu...e prea mult pentru mine.

Am deschis ochii şi te-am privit. Aş fi vrut să-ţi spun atunci ce simţeam dar îmi era teamă, de tine, de mine, de noi...

„ Mare. Apus. Închid ochii deja închişi pentru a visa cu ei deschişi. Petrecerea s-a terminat, muzica a amuţit, cuplurile s-au retras. Se mai aude cate o persoană beată de fericire printre sunetul valurilor. Acum e rândul lor, sunt ele stăpâne pe timp. Respir aer sărat iar vântul rece mă învăluie. Somnul îmi dă târcoale în timp ce soarele timid răsare. Ţi-aş zice că eşti cu mine, dar ar însemna să mint. Tu atunci erai doar un vis. Erai acea persoană pe care o aşteptam, dar de care acum îmi e teamă. Nu mă îţelege greşit, îmi e frică de tine doar din cauza a ceea ce simt. Nu sau da. Am ales nu. Nu încă. Poate într-o zi o să-ţi spun că acesta ar fi fost răspunsul meu atunci.”