.

Nu ştiu de ce nu am mai scris...nu îmi vin în minte decât scuze care nu sunt tocmai scuze. Fugeam de tine, de viaţă. Mă ascundeam de un vis. Pierdeam o parte din mine. Şi totuşi acestea nu pot fi niste scuze plauzibile. Îndepărtează-te...ascultă! respiră! simte! Iar acum trezeşte-te...

confuzie

Am renunţat la tine. Nu ştiu de ce, nu ştiu în favoarea a ce. Iar acum sunt singură. Sunt pustie fără tine. Te iubeam şi te iubesc atât de mult. Îmi este foarte greu acum fără tine, fără mangâierea ta, făra şoapta ta. Nu m-ai lăsat nici o clipă singură nici la bine nici la rău. Doar tu mă puteai înţelege în acele momente în care sentimentele îmi erau confuze, pierdute. Şi în ciuda importanţei tale te-am abandonat. Scuză-mă. Promit că o să lupt pentru tine, promit să nu te mai las să pleci...îmi este prea dor de artă şi de tot ce a însemnat ea pentru mine.

Vizită în trecut

Mă plictiseam teribil şi căutam ceva printre fişierele din calculator fără să ştiu însă ce. Şi am gasit ceva ce am scris cu câţiva ani în urmă. Nu mi-a venit să cred că pe-atunci simţeam acele lucruri la o intensitate atât de mare. Ciudat. Ceea ce era scris sună cam asa:

-->

Am uitat să zâmbesc.
Răsfoiesc un album, chipuri de îngeri, demoni ce ştiu să zâmbească. Încep să tremur, mi-e frică de mine şi de ceea ce devin. Entuziasmul de odată începe să se evapore. Visele nu mai ştiu dacă sunt reale sau sunt doar creaţia minţii mele. Nebunia totală din viaţa mea pare atât de normală. Aparţin unei lumi ce nu-mi aparţine. Tânjesc după acel miros, după acele stele văzute din acel loc. O poveste. Un prinţ. Şi sfârşitul nescris.
Zbor cu ajutorul minţii mele, dar nu reuşesc să evadez. Te vreau, pentru ceea ce eşti. Pentru tot ce ai însemnat pentru mine. O rază de lumină în cel mai întunecat abis. Paralizez...cuvintele nu-şi găsesc ordinea, un fior îmi străbate corpul şi inima o ia razna. Ce este? Cine eşti şi ce vrei de la mine? Te iubesc. E tot ce ştiu. Singurul răspuns ce dă sens tuturor emoţiilor ce încearcă să-mi taie respirul. Sunt mai puternică decât cred, pot şi visesz. Sper şi interpretez rolul din scenariul destinului.
Mă încumet a privii către înaltul cer. Infinit ce merge spre infinit. Imagini ce se formează în mintea mea şi ce acum vreau să şterg. Vreau să te uit şi vreau să te păstrez veşnic în inima mea. Doare şi nu-mi pasă. Pe zi ce trece realizez că mi s-a oferit ocazia să iubesc. Nu văd sensul vieţii mele fără tine, deoarece globul de cristal în care trăiam s-a spart şi nu reuşesc să-l recompun. Mii de cioburi împrăştiate în mii de locuri. De aceea e atât de mult haos.
Nu trăiesc din amintiri dar nu pot uita acea privire ce m-a făcut să devin transparentă. Nu pot uita tot ce a fost. Cea mai groaznică amintire mi se pare frumoasă pentru că eşti şi tu protagonistul ei. Iubire. Ură. Un amalgam de senzaţii, trăiri. Aştept. Te aştept. Privesc în gol. Retrăiesc emoţia primului şi singurului nostru sărut. Atunci când credeam că tu vei pleca dar ai rămas. Atunci când mă strângeai atât de tare în braţe, când îmi ţineai mâna de frică să nu fie doar un vis. Mirosul tau. Repirul meu. Priviri intense şi raţiunea ce a fost învinsă. Buzele noastre s-au unit şi totul a devenit magnific. Dar ne-am trezit. Zic "ne-am" pentru că vreau să cred că era un vis comun. Te-ai pierdut din nou în ochii mei şi te-ai îndepărtat. Ai uitat că ma ţineai de mană, vroiai să te urmez dar te-am lăsat să pleci. Orice lucru luat trebuie şi redat. Mi-ai furat un sărut, într-o zi va trebui să mi-l redai.
Treiul perfect. Acel trei ce ne caracteriza. Eram trei. Erau trei persoanele în viaţa noastră care lăsaseră o urmă adâncă în inima noastră. Trei, numărul perfect. Promisiuni. Lacrimile din acea seară. Acel film ce reprezintă durerea absolută. Abandonul sufletului meu. Nu puteam fi atât de egoistă sa-l iau cu mine. Dar acum mă simt singură fară suflet. Ce pot face? Revin tot la tine, fiindcă şi acea seară care era al treiului perfect îmi aduce aminte de tine. De acel mesaj pe care ţi l-am trimis fără ca să vreau un răspuns. Vroiam doar ca lacrimile mele să nu se mai simtă atât de singure. Am vrut să ştii că ţineam la tine şi că îţi vroiam într-adevar binele. Şi tu mi-ai răspuns. După luni în care toţi încercau sa-ţi zică că va fi un moment în care vei realiza că este prea târziu, ai înţeles şi tu că voi pleca. Prea tarziu, dar pentru mine nu a fost. Ai zis două lucruri ce în mod normal nu le-ai fi zis, mi-ai cerut scuze şi mi-ai zis că speri că mă vei revedea. Nu îndrăznesc a cere mai mult...
Şi totuşi vreau din nou să am un motiv pentru a mă trezi dimineaţa. Vreau să adorm din nou alături de un suras şi a ma trezi alături de el. Speranţa pentru încă o privire ce să mă lase fară cuvinte. Speranţa, visul de a învăţa din nou să zâmbesc... fără tine!

Timpul însă a trecut. Şi acel zâmbet l-am recuperat şi l-am pierdut de câteva ori.

De ce?!

De ce e atât de greu să acceptăm că unele lucruri se termină înainte ca să ne bucurăm din plin de ele? ...întrebare existenţială.

Nu pentru tot ce se întamplă în viaţă există un "de ce", de fapt există dar uneori e mai bine ca să lăsăm lucrurile aşa cum sunt, adevărul de multe ori răneşte mult prea tare. Dacă stau bine să mă gândesc nu e adevarul cel care ne răneşte ci incapacitatea noastră de a înţelege şi a accepta lucrurile.

Unii dintre noi atunci când ceva a fost prea frumos preferă, îşi doresc cu disperare să distrugă tot prin căutarea acelui "de ce" care nu ajută la nimic...încearcă să umbrească acea amintire frumoasă în speranţa că poate aşa vor trece mai uşor peste. Dar dacă tot s-a terminat, dacă atunci când asculţi acea melodie te invadează amintirile şi începi să te pierzi într-un ocean de amintiri plăcute ce apoi vor lăsa un zâmbet în urmă, dacă ştii că acea persoană îţi este încă alături chiar dacă s-a terminat, dacă eşti conştient că e mai bine (şi nu mă refer neaparat la binele propriu, căci de multe ori e mult mai important ca cel de lângă tine să fie fericit, pentru că apoi îţi va veni şi ţie rândul la un gram de fericire)...de ce să distrugi totul când nu mai are rost? Trecutul e trecut, lucrurile mai puţin plăcute trebuie să devină istorie şi viitorul trebuie înfruntat cu zâmbetul pe buze!

Alţii dintre noi pur şi simplu refuză realitatea. Fac publice şi lucrurile ce ar trebui să rămână personale, distrug tot ce ar mai putea rămâne. Sunt convinşi că totul e cum ştiu ei, nu vor să privească dincolo de aparenţe, aparenţe create de multe ori de persoane care ar trebui să fie ultimele fiinţe ce ar trebui să se bage. Şi aşa apar tot felul de întrebări la care se cunosc deja răspunsurile. Ce e de făcut? Nimic!! Dacă ai răbdare vei încerca să o faci să înţeleagă pe acea persoană că în viaţă întâmplarea devine o necesitate, şi că dacă aşa s-a întâmplat poate, de fapt sigur aşa trebuia să fie. Acel "de ce" îl poţi afla imediat dacă vrei, iar dacă încă nu vrei să accepţi lucrurile îl vei înţelege oricum în timp...dacă îl vei înţelege deoarece totul depinde doar de tine. Nu are rost să cauţi vinovaţi, ambele persoane sunt vinovate când se termină ceva...cauză-efect...egală vinovăţie.

Mai sunt şi acele momente cumplit de dureroase în care cineva ne părăseşte pentru totdeauna...acolo un "de ce" încă îmi e greu să găsesc. Unele persoane erau prea bune, prea importante pentru noi...şi ne-au abandonat prea repede. Tot ce putem să sperăm însă este că ele sunt bine acolo unde sunt. O parte din reuşitele noastre trebuie să le dedicam lor, să zâmbim, să trăim pentru acele persoane şi în acelaşi timp pentru noi...este ceea ce şi-ar fi dorit!

Sunt multe situaţii în care nu ştim şi căutăm acel "de ce". Dar trebuie să încercăm să evităm ca acesta să ne coplesească viaţa...

Pentru toţi cei care vor să înţeleagă...