Tu, o simpla fata...o straina ce cu un gest mi-ai aratat o parte din viata ta. Te priveam, mint. Priveam in gol si te-am vazut pe tine. Cu pasi putin cam repezi te indreptai catre un loc necunoscut mine, erai parte din peisajul ce mi se asternea in fata ochilor. Brusc te-ai oprit, ai scos din geanta o esarfa, o strangeai cu atata patima, ai mirosit-o ca si cum ar fi fost ultima gura de oxigen de care te puteai bucura si apoi ai pus-o din nou in geanta ta. Din miscarile tale vedeam regretul unei despartiri, durerea ce te coplesea, dorul arzator pentru ce a fost si nu mai este. Si am inceput sa-mi imaginez ce s-a intamplat...o poveste. Si nu povestea ta, a mea. M-am oprit o clipa sa privesc in urma. M-am schimbat, nu ma mai recunosc. Nu recunosc persoana ce eram atunci si nici cea ce acum scrie aceste randuri. E intr-adevar una mai buna cea de acum, dar nu suficient. E nevoie de mai mult. Tanjesc dupa perfectiune, o vreau cu disperare. Jumate + jumate. Am gasit jumatate insa eu sunt mai putin de jumatate. Incerc sa imi amintesc unde am pierdut acele parti din mine. Unele le-am daruit, altele mi-au fost rapite, dar celelalte? Si probabil ca nici macar nu le simt lipsa. E doar teama de bine cea care a pus stapanire acum pe mine. Oare fericirea chiar exista?! Ma refer la acea fericire care dureaza. Acea fericire care sa depinda de ceilalti. Pentru ca daca ar depinde doar de mine ar fi vesnica, dar nu absoluta. Si eu vreau absolutul. Haos. Si haosul ce este? Dezordine ordonata, ceea ce vreau, ceea ce detin. Si atunci cand avem perfectiune in mainile noastre oare stim sa o recunoastem?! Priveam o persoana zilele trecute, pana de curand o vedeam perfecta, o vedeam ca pe o perosana lipsita de lipsa de incredere ce credeam ca am din belsug. Dar analizand-o am realizat ca imi este mult inferioara. Si atunci eu am incredere in mine. DA! De ce nu arat lucrul acesta? Pentru ca nu stiam cum...dar acum sunt din nou la inceput de drum!
See you soon.
